.jpg)
.jpg)
Inscriete la noutatile noastre
Livrăm gratuit în raza municipiului Chișinău comenzile ce depășesc valoarea de 500 lei.
24 Dec 2020
Conf. univ. dr. Viorel Andronie - FMV Spiru Haret din București
Eritemul multiform (EM) EM este o afecțiune inflamatorie acută, rară, a pielii și/sau a membranelor mucoase, care poate determina o morbiditate semnificativă.Patogenia ei nu a fost complet elucidată, dar se propune a fi o reacție de hipersensibilitate mediată celular la diferiți antigeni. Afecțiunea a fost raportată la câini după administrarea de medicamente specifice (Tabelul nr.1),
în cazul infecției (dermatită stafilococică, parvoviroză), neoplaziei, ca urmare a contactului cu unele componente din alimentație (carne de vită și/sau soia, pui și/sau ouă) și din cauze idiopatice. La o trecere în revistă a 44 de cazuri de EM la câini, 10 (22,8%) au fost de natură idiopatică. Printre cauzele raportate la pisici putem semnala administrarea de medicamente specifice (Tabelul nr.1), infecția cu virus herpetic (herpes virus) și aplicarea șamponului pe bază de d-limonen sau antiseboreic. EM poate varia de la forma ușoară la cea severă. Termenul „eritem multiform minor“ se utilizează atunci când este afectată suprafața mucoasei, într-o proporție ≤1, și <50% din suprafața corporală totală (TBSA).
Eritemul multiform major este similar, dar în cazul său este afectată o suprafață de mucoasă >1. În ambele forme de EM poate fi prezentă detașarea epidermică, în care epiderma se separă de dermă, și cuprinde <10% TBSA. Leziunile variază ca aspect și constau în macule sau papule eritematoase care se răspândesc periferic și capătă un aspect normal în zona centrală, producând leziuni serpiginoase sau inelare („leziuni țintă“). Cu toate acestea, astfel de leziuni nu reprezintă leziuni țintă, așa cum au fost ele descrise la om, iar utilizarea acestui termen în cazurile de EM din domeniul veterinar este controversată. De asemenea, pot fi prezente, vezicule sau bule, plăci urticariene sau o combinație de leziuni.
Centrul leziunii poate deveni necrotic și cu aspect de crustă, lăsând în urmă eroziuni și ulcere eritematoase (Figura nr.1). La câini, zonele cele mai frecvent implicate includ partea ventrală, joncțiunile muco-cutanate, cavitatea bucală, pavilionul urechilor și lăbuțele. Leziunile la pisici sunt de Afecțiunile cutanate reprezintă unul dintre motivele principale pentru care proprietarii se prezintă cu un animal de companie la medicul veterinar. Semnele constau adesea în prurit și leziuni primare și secundare (de exemplu, pustule, papule, cruste, alopecie). Cu toate acestea, animalele afectate de boli grave, cum sunt eritemul multiform (EM), necroliza epidermică toxică (TEN), vasculita(CV) și erupțiile cutanate (CDE), pot de asemenea dezvolta semne sistemice.
Acești pacienți pot fi prezentați medicului veterinar în cazuri de urgență. În literatura veterinară există puține informații despre aceste dermatopatii. În plus, mulți medici veterinari nu sunt familiarizați cu aceste boli, ceea ce face dificilă identificarea lor și pot întârzia instituirea tratamentului. obicei ulcerative sau veziculobuloase și se găsesc pe trunchi și pe joncțiunile muco-cutanate. Unele animale sunt prezentate cu aceste leziuni; altele sunt evaluate pentru semne sistemice (de exemplu, pirexie, inapetență, letargie) fără implicarea inițială evidentă a pielii. Diagnosticul diferențial este prezentat mai jos. Diagnosticul definitiv necesită un istoric medical (antecedente) amănunțit, examinare fizică și biopsie cutanată.
Apoptoza monocelulară a keratinocitelor cu satelitoză limfocitară în toate straturile epidermei este caracteristică pentru EM. Tratamentul vizează îndepărtarea cauzei principale a afecţiunii, dacă este prezentă (de ex., se întrerupe administrarea medicamentului incriminat, se tratează infecția pricipală și/sau se evită antigenele alimentare suspectate).Trebuie să se evalueze o hemoleucogramă completă și un grup principal de analize din sânge, care pot ajuta la determinare cauzei principale ale afecţiunii. În cazurile severe și la pacienții cu semne sistemice, trebuie măsurate gazele sanguine venoase și nivelul lactatului din sânge.
Poate fi necesară spitalizarea si o terapie lichidiană pe cale intravenoasă (i.v.), constând în soluții cristaloide, coloide și/ sau plasmă, pentru înlocuirea fluidelor, electrolițiilor și a proteinelor pierdute prin leziuni cutanate importante. De asemenea, în cazurile severe, trebuie să se inițieze îngrijire suportivă (de susținere) suplimentară sub formă de antibiotice, analgezice, suport nutrițional și tratarea plăgilor (Tabelul nr.2).
.png)
Utilizarea agenților imunosupresori (de exemplu, glucocorticoizi, ciclosporină,azatioprină) este controversată, dar poate fi benefică în cazurile idiopatice, în care nu există contraindicații (de exemplu, infecţia). În cazurile suspectate de o formă idiopatică a bolii, care nu răspund la tratamentul convenţinal, trebuie luată în considerare o încercare alimentară cu o dietă nouă sau pe bază unei proteine hidrolizate noi. O imunoglobulină umană (Tabelul nr.2) a avut succes în tratarea CDE refractare (EM sever, TEN, sindrom
Stevens-Johnson) în cazul unei pisici și la patru câini. Cazurile ușoare de EM pot regresa în mod spontan în câteva săptămâni.
Cazurile cronice idiopatice, sau recurente pot necesita terapie pe tot parcursul vieții. Pacienți prezentând leziuni cutanate întinse sau o implicare orală și mucozală extinsă au un prognostic al afecţiunii sumbru până la rezervat, aceștia
putând muri de septicemie, coagulare intravasculară diseminată, sau din alte cauze.
Sursă : edu-veterinar.ro
Jun
01
Gingivostomatita cronică felină reprezintă o afecțiune adesea observată în practica clinică veterinară. Caracterizată prin leziuni de tip ulcerativ, dispuse tipic bilateral, această patologie provoacă adesea durere și disconfort oral intens la pacienții felini afectați, consecințele clinice directe fiind disfagia și anorexia consecutivă, ce conduc la alterarea graduală a stării generale. Cu o etiologie multifactorială, incomplet elucidată, diagnosticul gingivostomatitei feline se bazează, în principal, pe tabloul clinic, completat de investigații paraclinice uzuale și specifice. Pacienții felini cu gingivostomatită cronică necesită studierea etiopatogeniei, scopul final fiind acela de a stabili, pe cât posibil, un diagnostic de certitudine. Un astfel de protocol de diagnostic include testarea pentru patologii precum FIV, FeLV și FCV, un set complet de analize hematologice și biochimice sangvine, precum și examene radiologice ale cavității bucale, fiind completat de biopsie și examinare microscopică, histopatologică, a țesuturilor afectate, care indică adesea prezența infiltratului limfoplasmocitar, sugerând un răspuns imunologic exacerbat. Astfel, posibile anomalii ale sistemului imunitar, precum prezența bolilor autoimune, imunodeficiența felină, neoplazii etc., modifică răspunsul imun al pacientului și duc la apariția infecțiilor oportuniste, care contribuie la natura cronică pe care adesea o îmbracă această patologie. Examinarea radiografică este, de asemenea, esențială pentru evaluarea structurilor dentare, evidențierea gradului de extindere a bolii parodontale, evaluarea gradului de resorbție radiculară, pentru a decela eventuale procese neoplazice, precum și pentru evaluarea pre- și postextracțională acolo unde este cazul. Lucrarea de față cuprinde o prezentare succintă a gingivostomatitei cronice, ca patologie felină de actualitate, cu accent asupra principalelor coordonate clinico-diagnostice de interes.
May
26
Examinarea histopatologică pancreatică este metoda de referință pentru confirmarea pancreatitei și diferențierea între formele acute și cronice la câine și pisică, existând sisteme de scor propuse pentru standardizarea leziunilor. Totuși, în medicina veterinară persistă variații de terminologie și criterii de clasificare, ceea ce poate îngreuna comparabilitatea studiilor și interpretarea clinică. Distincția acut-cronic se bazează pe leziuni recente (edem, inflamație neutrofilică, necroză) versus remodelare permanentă (fibroză, atrofie acinară) și poate fi complicată de tablouri mixte (acut pe fond cronic). Histopatologia nu este un „standard de aur” perfect, deoarece leziunile pot fi subclinice și/sau focale, iar eșantionarea limitată poate rata zonele afectate. Biopsia pancreatică este invazivă și se face rar exclusiv în scop diagnostic, dar poate fi sigură în condiții adecvate și este utilă mai ales când se corelează cu datele clinice și biopsii concomitente (ficat/intestin), în special la pisici.
Apr
20
Studiul histologic al aparatului genital femel la canidele domestice este esențial pentru înțelegerea fiziologiei reproducerii, diagnosticarea afecțiunilor și aplicarea tehnicilor de reproducere asistată. Aparatul genital femel include ovarele, uterul și cervixul, fiecare cu structuri și funcții specifice, influențate de ciclul estral și de modificările hormonale (Evans & de Lahunta, 2013; Concannon, 2011). Ovarele canidelor sunt organe pereche cu rol în producția de ovocite și hormoni. Structura ovariană include epiteliul superficial, cortexul ovarian cu foliculi în diferite stadii de dezvoltare și medulara, bogată în vase sanguine și țesut conjunctiv (Johnston et al., 2001; Concannon et al., 2009). După ovulație se formează corpul galben, care secretă progesteron, esențial pentru menținerea sarcinii (Hoffmann et al., 2004). Uterul canidelor este format din perimetru, miometru și endometru. Endometrul prezintă glande ramificate și țesut stromal bogat vascularizat, cu modificări ciclice sub influența hormonilor ovarieni, esențiale pentru implantarea embrionară și menținerea gestației (Evans & de Lahunta, 2013; Johnston, 2013). Cervixul prezintă epiteliu de tranziție și glande mucoase implicate în protecția tractului genital superior și transportul spermatozoizilor, modificările structurale fiind corelate cu fazele ciclului estral și cu nivelul hormonilor specifici (Reich & Fritsch, 2014). Cunoașterea detaliată a histologiei normale a aparatului genital feminin este indispensabilă pentru interpretarea modificărilor patologice, evaluarea eficienței tratamentelor hormonale și aplicarea corectă a tehnicilor de reproducere asistată la canidele domestice (Brown et al., 2001; Belu et al., 2021).
Apr
14
Alterările continenței urinare la câine reprezintă un grup de afecțiuni frecvent întâlnite în practica medicală veterinară, cu etiologie complexă și mecanisme fiziopatologice diverse și intricate, care pot afecta controlul normal al micțiunii. Diminuarea continenței vezicale apare în urma unor injurii care interesează sistemul nervos central și periferic, musculatura vezicii urinare, aparatul sfincterian sau echilibrul hormonal, fiind adesea rezultatul interacțiunii mai multor injurii, cu origine diferită. Manifestările clinice pot varia de la scurgeri urinare intermitente, observate în special în repaus, până la incontinență permanentă sau retenție urinară asociată cu eliminare involuntară prin supraplin, ceea ce complică diagnosticul diferențial. Stabilirea cu precizie a etiologiei poate fi dificilă în absența unei abordări fiziopatologice corecte, multimodale și multidisciplinare, întrucât tabloul clinic este adesea nespecific și suprapus între diferite tipuri de retenție urinară/incontinență. Cunoașterea mecanismelor implicate în controlul continenței vezicale este esențială pentru orientarea diagnosticului și pentru alegerea unei conduite terapeutice adecvate. Acest articol își propune să realizeze o sinteză a principalelor injurii fiziopatologice implicate în alterarea continenței vezicale la câine, prin revizuirea datelor existente în literatura de specialitate și evidențierea corelațiilor clinice relevante pentru practica veterinară curentă.
Inscriete la noutatile noastre